Descriere

“Că toți ardelenii, Florin Budea are în loc de inimă o țară…. La Revoluția din ’89 avea 20 ani, făcând parte din acea generație care a trăit evenimentul ca o iluminare istorică… Urmează din chemarea veche facultatea de ziaristică, devenind, încă înainte de a absolvi, unul dintre reporterii frenetici ai momentului. Responsabilitatea sa în fața istoriei naționale îl duce însă an de an spre decepții puternice, care ajung să se cristalizeze într-o teză de doctorat cu un titlu amar: „Un deceniu de tranziție spre nicăieri”. Susținerea ei, în toamna anului 2015, într-un amfiteatru universitar la Oradea, a adunat pe lângă mediul academic și un grup de revoluționari, printre care mă număram și eu. Lucrarea, până în acea dimineață o aspirație de doctorand, a primit laudele unor personalități importante ale istoriografiei naționale și confirmarea adevărului pur din partea militanților revoluționari, devenind o referință documentară obligatorie. Claritatea judecății istorice, expusă într-o limbă literară fără cusur, a unit demonstrativ și irevocabil cele două căi ale destinului intelectual al publicistului iubitor de istorie. Doctorul Florin Budea are însă datoria ca, împreună cu generația sa, ajunsă la maturitate, să se ridice dincolo de decepții, să ia puterea și cu conștiință deplină să facă să renască un popor dezorientat și isterizat de viața politică precară.”-Mircea Bradu

Fragment din volum:

“IV.2 Primăvară lui 1990 sau luptă pentru putere. Primii parlamentari bihoreni la București

Odată lansată, lupta pentru acapararea puterii politice aprindea multe patimi. Poate că niciodată, ca în acele zile, n-au fost mai mulți români care să aibă ceva de spus în treburile politice. Radu Davidescu și Virgil Blage, șefii Comisiei de învățământ al C.J. Bihor al F.S.N. sunt dur contestați în paginile „Crisanei”. Celor doi, despre care se spune că „nu reprezintă învățământul bihorean”, li se reproșează „infatuarea, demagogia și arogarea dreptului de a lua decizii în numele propriei persoane”. Semnatarii articolului, președinții F.SN. din școlile județului și directorii de școli, cereau demisia „imediata” a celor vizați din Consiliul Județean.

În condițiile în care, la București, manifestațiile pro și contra F.S.N. erau în plină desfășurare, „Crisana” recurge la vechea și încercata ei panoplie de minciuni. La fel cum, în noiembrie 1989, clasa muncitoare îi cerea „celui mai iubit fiu al poporului” să mai rămân la conducerea partidului și a statului, în ianuarie 1990, oradenii „cereau” Frontului să participe la alegeri. Comunicatele de adeziune, publicate, unde altundeva decât pe prima pagină, erau semnate de colectivele întreprinderilor: Metalica, Combinatul de prelucrare a lemnului, I.M.P.S. Solidaritatea, Crișul, și, fiindcă democrația era „populara”, Florian Vlad, un muncitor de la fabrică „Alumina”, lua la rost „ridicolele” partide istorice, acuzându-le că doresc „privatizarea și anarhia”.
Luna februarie a anului 1990 aducea cu ea vântul tăios al naționalismului, reflectat și în presa locală. Ioan Feisz, istoricul explică de ce are nevoie comunitatea maghiară de „scoli de sine statoare”. Pur și simplu pentru că „in comunele și satele cu populație compact maghiară, nu se justifica alcătuirea unor școli mixte”. Evident această afirmație e una câte se poate de ipocrită, fiindcă aceeași politică, a școlilor „de sine stătătoare”, a fost aplicată și la Oradea, în cazul Liceului „Ady Endre”. Însă, în acest caz, orașul avea destui copii care să „justifice” existența acestei școli mixte.”