Descriere

Jean-Luc Marion este un filosof contemporan francez, specialist în Descartes și gânditor original, care îmbină reflecția teologică și rigoarea fenomenologică într-o operă relevantă deopotrivă pentru filosofi și teologi. Reprezentant de marcă al direcției numită, inițial peiorativ, „turnanta teologică a fenomenologiei franceze” – de fapt „cea mai importantă gândire filosofică contemporană privitoare la creștinism și religie” – Jean-Luc Marion readuce în discuție Revelația creștină, unicitatea ei teologică și relevanța ei fenomenologică, alăturându-se altor reprezentanți de excepție ai gândirii creștine franceze de astăzi: Michel Henry, Jean-Yves Lacoste, Jean-Louis Chrétien, Rémi Brague.

Fragment din volum:

“Dumnezeul causa sui sau idolatria metafizicii

„Dumnezeul” onto-teologiei este, după Marion, un idol conceptual care încearcă să pună la dispoziția omului pe zeul pe care crede că-l denumește. Istoria metafizicii oferă mai multe nume care se referă la divin: ideea binelui (Platon), gândirea ce se gândește pe sine (Aristotel), Unul (Plotin) sau chiar conceptul de „Dumnezeu” care, prezent în metafizica modernă, este echivalat într-un mod ilicit cu Dumnezeul creștin. Așa stau lucrurile și cu argumentele existenței lui Dumnezeu prezente la Toma d’Aquino, argumente pe care Marion le critică fiindcă ele nu conduc decât la alte concepte, idolatre în fond, care ocupă locul lui Dumnezeu. Cele cinci argumente tomiste duc rând pe rând la primul motor, cauza eficientă, cauza unei necesități, cauza perfecțiunii și scopul ultim. Despre toate acestea se spune că sunt Dumnezeu, realizându-se o echivalență nepermisă între conceptele de mai sus și Dumnezeul cel viu. La fel stau lucrurile cu omologarea Dumnezeului creștin cu „Infinitul, Ființă în totalitatea ei, Ființă absolut perfectă” (Malebranche); cu „substanta infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică.” (Descartes); cu „fiinta absolut infinită, adică o substanță alcătuită dintr-o infinitate de atribute” (Spinoza); sau cu „Spiritul”, în lumina căruia se poate susține o pretenție pe care teologia creștină nu a acceptat-o niciodată și anume că „natura divină este aceeași cu natura umană” (Hegel). Toate aceste concepte ale lui Dumnezeu nu fac decât să rateze distanța incomensurabilă și să conducă, în cele din urmă, la ateism și la proclamarea morții lui Dumnezeu.

Marion este de acord cu teza heideggeriana a constituției onto-teologice a metafizicii occidentale și remarcă faptul că această teză nu ține de felul în care Biserica a ales să interpreteze filosofia greacă. Ființarea supremă, oricare i-ar fi numele, aparține metafizicii încă de la Platon, Aristotel și Plotin, cu toate că se împlinește în filosofia modernă, în calitate de causa sui, odată cu Descartes, Spinoza, Leibniz și mai ales cu Hegel.